Birjarul, în loc s-apuce pe drumul drept, o ia pe un drum de ocol.
Îl opresc.
— Ți-am zis la gară!...
— Da...
— Ei! pentru ce nu mergi de-a dreptul? pân Piața Teatrului, pân Știrbei-Vodă...
— Nu se poate, coconașule; pe-acolo e revoluție...
— Iar?...
— Revoluție mare!
Cu toată curiozitatea ce am să asist la asemenea spectacole, de astă dată m-am gândit că nu e vreme de petrecere: trebuie să caut pe Niță — băiatul e dat de maică-sa în grija mea.
Ajung la depozitul de cărbuni: se încărcaseră sacii și Niță plecase cu căruțașul.
Mă-ntorc înapoi acasă: Niță n-a venit încă.
S-a-nnoptat de tot...
E peste putință să mă culc, să las o noapte-ntreagă fără să dau de urma copilului.
Mă duc să reclam la poliție. Aci dau peste o mișcare neobișnuită — jandarmi, sergenți, agenți, funcționari, bătăuși, umblă toți forfota de colo până colo foarte aprinși.
În fiece moment sosesc arestați, pe cari sergenții și bătăușii îi aduc în ghionturi, ca să-i toarne la beci — s-a isprăvit revoluția!
O idee îmi clipește prin minte... Dar... s-ar putea?... Niță?... Băiatul cel cuminte?... De unde știi?
Rog pe domnul inspector să cerceteze, nu cumva în învălmășeală se află și un băiat așa ș-așa, unul care se cheamă Niță... Niță al Păunei-văduvii...
La prefectură nu se află; dar... poate la vreo secție, fiindcă partea cea mai mare dintre arestați au fost aduși deocamdată la secțiile mai apropiate de locul unde au fost prinși.
Se telefonează — și aflu că domnul Niță al meu se află-n adevăr la una dintre secții.
Dau fuga. Comisarul respectiv îmi spune că blajinul fecior al Păunei-văduvii a făcut isprăvi mari la revoluție,
