Din Poenița vine domol la vale un călăreț tânăr, în buiestru țăcănit...
N-are de ce să gonească: soarele nu s-a ridicat nici de două sulițe; înainte de nămiez are să ajungă la conac, la Sălcuța, dincolo de jumătatea drumului... Acolo stă un ceas, să dea grăunțe calului; până la toacă, e-n oraș la boierul. Gândindu-se la boierul, se pipăie-n sân – legătura cu banii stă bine.
A trecut de cotul dealului la câmp deschis.
E a doua zi de sfântul Gheorghe. Ceru-i fără pată cât de slabă în tot largu-i de jur împrejur. La vale, în zare adâncă, sclipește undoind aerul dimineții calde, iar în păduriștea de mesteacăni de pe poala din bătaia soarelui, păsările primăverii se-ngână și care de care se-ntrec în feluri de glasuri.
— Da-ncotro, 'ncotro, flăcăule? întreabă cineva din urmă pe tânărul călăreț.
Acesta întoarce capul. Din urmă îl ajunge un alt călăreț. De unde a răsărit omul acesta? fiindcă, tot drumul, tânărul, măcar că și-a întors privirile de multe ori pe calea umblată, nu a luat seama să mai vină cineva după el; chiar a gândit: câtă singurătate de dimineață pe un drum așa de căutat întotdeauna!
— La vale... răspunde tânărul. Da' dumneata?
— Tot la vale...
Și cu vorba aceasta, strângându-și calul în pulpe, trece alăturea înaintașului.
— Drum bun, flăcăule!
— Și dumitale!
