noastră, iar în ulicioară, care era pe-atunci o înfundătură, făceau un sgomot teribil vânzătorii țipând să li se dea foi: o activitate febrilă continuă. Biroul redacției îl aveam într-o prăvălioară din aceiași înfundătură, față-n față cu tipografia.
De-acolo mânam oștirile, de-acolo ordonam atacul redutelor, de-acolo vedeam fierbând gândurile Statelor-majoare și samovarele de la Poradin.
Damé era un om cu deosebite calități — foarte harnic, neobosit și înzestrat cu o fantazie rară. Aveam o hartă a peninsulei balcanice și o sumă de stegulețe de hârtie pe ace de gămălie. În fiecare zi își așeza armatele și combina mișcările probabile: și, ce e drept, în cele mai multe cazuri nimerea mai dinainte mișcările, ghicind gândurile conducătorilor războiului. Mi-aduc perfect aminte că a prevăzut faimoasa diversiune a lui Mehemet-Ali pe Lom, îndată ce am primit gazetele din Viena cu descripția ei amănunțită.
Dar gazeta mergea, progresa necontenit din succes în succes: 18.000.
Armatele creștine împresuraseră acum Plevna. Acolo trebuia să se termine la un fel războiul; către acolo prin urmare steteau ațintite cu încordare crescândă toate privirile.
Într-o zi, Damé îmi zice:
— Gazeta noastră a întrecut așteptările mele. Am avut o idee fericită. Sânt acuma aproape sigur că ne-am făcut o situație. «Națiunea Română » are să fie o moșioară pentru noi...
Să dea Dumnezeu! am răspuns eu fără mult avânt.
Nu știu de ce, dar aveam un fel de neîncredere în viitor. Pe deoparte consideram succesul spontaneu al gazetei ca un foc de paie, care trebuia să se stingă cu atât mai curând cu cât s-aprinsese mai iute. Pe de altă parte mă gândeam că războiul o să mai dureze o lună-două, cel mult trei, și că, ne mai având cu ce să hrănim curiozitatea publicului, o sa rămânem și noi cu prea puțină hrană. Când n-o mai fi război, când s-or termina tratativele de pace — căci nu prevedeam că, fără de un congres european, harta
