s-a spălat frumos pe ochi; a pus caii la brișcă și a plecat repede la târg să întrebe pe avocat, cu ce forme intră cineva regulat în stăpânirea averii unui frate bun pierdut, care n-are alt moștenitor.
II
Demult, acuma, domnul Stavrache stăpânește mirazul rămas de la frate-său, părintele Iancu, de a cărui urmă nu s-a mai putut da și despre care nici nu se mai pomenește.
Avocatul povățuise destul de limpede pe hangiu...
Un om stăpânește o avere ; cu drept ori fără drept, o stăpânește. Câtă vreme nu-l supără nimeni, câtă vreme nu se ridică nici o pretenție asupră-i, el n-are nevoie să ia nici o măsură legală. Și mai mult la urmă situația d-lui Stavrache este mai limpede decât a oricărui proprietar.
- -Averea a fost a popii?
- -Da, a popii.
- -Făcută de el, din munca lui?...
- -Cea mai mare parte.
- -Popa are copii?
- -N-are.
- -Are femeie?
- -Nu.
- -Are părinți?
- -Nu.
- -Mai are alt frate?
- -Nici unul, decât pe mine.
- -Atunci... stăpânește sănătos, a adăugat avocatul, și dacă te-o supăra cineva, atunci vino la mine... Numai unul singur te-ar putea călca...
- -Cine? întrebă d-l Stavrache.
- -Popa.
Moștenitorul zâmbi și cu siguranță răspunse:
- -Aș, nu mai poate călca, săracu!
Apoi, văzând că răspunsul său era prea sigur face o impresie ciudată avocatului, se grăbi s-adaoge cu tonul cel mai duios:
- -Cine știe unde
