o mare inspirație. Omul trece repede în odaia unde îl aștepta cu atâta nerăbdare cainicul.
Ce și-au vorbit cei doi frați nu se poate spune, atât de-ncet și de discret și-au șoptit. E destul a arăta numai ce au făcut. Preotul Iancu s-a așezat pe un scaun în mijlocul odăiții. D-l Stavrache a luat o pereche de foarfece și a-nceput să-i reteze pletele; apoi tot mai scurt, unde mai bine, unde mai cu scări, l-a tuns la piele, muscălește. Apoi i-a tuns scurt barba, i-a săpunit-o bine și la urmă i-a ras-o cu perdaf. Toate astea foarte degrabă.
La patru despre ziuă, voluntarii s-au deșteptat, s-au pus la rând și s-au numărat. D-l Stavrache le-a făcut socoteala, a încasat suma de douăzeci și cinci de lei și, mulțumindu-le, le-a zis:
- -Uite ce e... e aici un tânăr care ar vrea să meargă și el volintir cu d-v... Îl primiți?
- -E vârstnic?...
- -Da.
- -Are părinți? ori copii?
- -N-are nimic.
- -Are formele gata? a întrebat ofițerul.
- -Forme n-are; dar... să le faceți d-v.
- -Asta nu se poate; trebuie să se prezinte la divizie.
- -Da' nu s-ar putea să-l luați cu d-v. și să-și facă formele acolo unde vă duceți?
- -Ba... s-ar putea.
- -Atunci...
Și d-l Stavrache aduse în fața camarazilor pe domnul Iancu Georgescu - un tânăr foarte voinic, frumos și curat, ras proaspăt - o înfățișare demnă și severă. Camarazii l-au salutat cu un "ura" puternic de s-a cutremurat hanul, și d-l Iancu Georgescu, după ce s-a sărutat de multe ori cu neica Stavrache, a pornit cu vesela bandă, fără să se mai uite înapoi.
De mult nu se mai pomenea acum în sat de preotul Iancu... Se-necase? Îl răpusăse cineva? Nici urmă nu
