șaluri purtate, pe sub paturi și pe laviță fel-de-fel de mărfuri de farfurărie și sticlărie...
La vederea mormanelor de vechituri, d. Lefter tresare; se repede și-ncepe să scotocească luând și examinând pe rând bucățică cu bucățică, fir cu fir. Câte reflexiuni ironice, picante, sentimentale, se pot face asupra unei așa grămezi pestrițe de vechituri, cu privire la zădărnicia lumii trecătoare prin care au trecut și ele o clipă, nouă, neveștejite! Dar d. Lefter n-are vreme să filosofeze... el caută... caută mereu... Fatalitate! jacheta cenușie nu se află. Când gânduri peste gânduri îi clocotesc în cap, iacătă și Țâca, d-abia ducându-și coșul plin de vechituri nouă, foarte obosită de alergătura zilei-ntregi și flămândă: de departe i s-au umflat nările ca răspuns la chemarea generosului miros de pe vatră.
Cum intră, o înconjură toți trei musafirii; d. Lefter o ia de pept:
— Unde mi-e jacheta?
— Care jaghetă?
— Jacheta a cenușie...
— Care jaghetă cenușie?
— Jacheta cu biletele...
— Care belete, boiarule?
— Te faci că nu știi, gașperiță!
— Sa ma trasnească Dumnezeu! sa hie al dracului!
— Mai bine, spune drept, zice d. Turtureanu.
— Dacă spui, ai bacșiș bun, adaugă d. căpitan Pandele.
— Ce sa spuie boiarule! zice bătrâna apilpisită: ce sa spuie? vai de pacatele noastre, daca nu știe... auzi colo! ce sa spuie?
— Taci tu! zbiară d. Turtureanu și-i dă brânci babei cât colo în săliță.
Baba își face cruci, iar copila tremură ca varga lângă vatră, unde prunele sfârâie tare-n cratiță.
— Sa n-aibă parte!... dă să zică Țâca.
— N-ai fost tu, o-ntrerupe d. Lefter, în strada Pacienții numărul 13, la madam Popescu, madam Lefter Popescu, o damă-naltă, subțirică, frumoasă, oacheșă, casele ale verzi cu geamlâc, care are o aluniță cu păr
