Pagină:Ion Luca Caragiale - Opere. Volumul 1 - Nuvele și schițe.djvu/19

Această pagină nu a fost verificată

melodramatic. Un teatralism vechi, astăzi supărător tare, biruie adesea chiar simțul atât de sigur al acestui maestru. Despre finalul Făcliei de Paște a spus Gherea de mult tot ce trebuie.

Metodei acesteia de artă scenică învechită, aplicată pe temperamentul dramatic al lui Caragiale, s-ar putea atribui nu numai prisosurile declamatorii: Da! s-o țintuiască pe loc... Și rămase tâmp cu ochii holbați pe lumina de la fereastră... Câteva momente el stete astfel încremenit pe altă lume, dar deodată: Da, repetă el surâzând cu o clipire fioroasă; da! s-o țintuiască pe loc!

dar și intervențiile explicative ale povestitorului. În subiectivismul acesta se vede apucătura omului de teatru, a regizorului se poate zice, care, dacă nu-și prezintă ficțiunile de-a dreptul pe scenă, simte neapărat trebuința să conducă întruna și spectacolul și pe spectatorul implicați ideal în conștiința povestitorului care nu se poate opri de a imagina teatral... A! e cu mult mai mică deosebirea între soare și cea mai de nimic scânteie decât între aceasta și întunericul orb! explică, de exemplu, Caragiale, după ce ne-a dat, clară, impresia directă a lămpii cu fitilul lăsat jos de tot, în dugheana unde tremură Leiba în așteptarea hoțului. Sau: după ce evreul se deșteaptă înfiorat de înțepătura sfredelului, și după ce s-a spus cum, în fantezia nenorocitului, unealta luase dimensii nemaiînchipuite, învârtindu-se mereu la infinit, se mai întinde comentariul astfel, și deplorabil: Ceea ce se petrecea în acel creier ieșea din sfera gândirii umane: viața se ridicase la o treaptă de exaltare din care toate se vedeau, se auzeau, se pipăiau enorme, de proporții haotice. Într-o pagină cu țesătura strânsă extrem, asemenea retorică face goluri; strictețea reliefului se alterează prin această verbozitate, care înșeală atenția cititorului.

Maniera arătată în exemplul din urmă se exagerează în Păcat, acolo unde autorul vrea să descrie începutul dragostei furioase a seminaristului cu tânăra văduvă: Vorbe?... încap vorbe?... Cum o femeie știe alinta... și celelalte, și celelalte.