După o muncă zadarnică de atâta vreme, după ce toată casa a fost răsturnată de zece ori, când așa, când aminterea, d. Lefter a căzut pe o canapea sfărâmat de oboseală; a simțit că i se taie încheieturile și așa, un fel de slăbiciune la lingurea, parcă-l lua o apă; a moțăit de câteva ori ș-a adormit. Femeia a șezut și ea pe un scaun că nu mai putea de picioare și de mijloc – se-nțelege de atâta alergătură și de-atâtea ridicături. Să fi ațipit d. Lefter ca vreun sfert de ceas și, deodată, se scoală drept, cu fața luminată de raza adevărului...
— Știu unde sunt! acum știu!... uf!... le-am găsit!
— Unde?
— În jacheta mea a cenușie de vară... Cu ea eram la berărie când le-am cumpărat. Țiu minte bine, le-am pus în buzunarul de la piept, înăuntru... Acolo, sunt!... sigur!... Adu-mi jacheta!
Pe cât își aducea mai limpede aminte domnul Lefter, pe atât madam Popescu se turbura, se roșea, se-ngălbenea...
— Care jachetă? întreabă ea aiurită, ca de pe altă lume.
— Cea cenușie.
— Leftere! zice femeia punând mâna la sânul stâng, ca și cum ar fi simțit un junghi grozav.
— Ce?
— Am... dat-o.
— Ce-ai dat?
— Jacheta!
— Care jachetă?
— A cenușie!
— Cui?
— N-ai spus tu că n-o mai porți?
— Cui? cui ai dat-o, nenorocito!
— La o chivuță.
— Pentru ce?
— Pe farfurii.
— Când?
— Alaltăieri...
— Alaltăieri!... fără s-o cauți prin buzunare!