– Care-i acolo? strig eu.
– Om bun!
– Care?
– Gheorghe!
– Care Gheorghe?
– Nătruț... Gheorghe Nătruț care păzește la coceni.
– Da nu vii încoace?
– Ba iaca viu.
Și din coceni, se arată umbra omului.
– Mă rog, frate Gheorghe, unde suntem noi aicea? am rătăcit cu viforul ăsta drumul.
– Da unde vreai dumneata să mergi?
– La Popeștii-de-sus.
– Ehei ! La pocovnicu Iordache.
– Ei da.
– Apoi, n-ai rătăcit drumul... da mai ai de furca până-n Popești... Aicea ești d-abia în Hăculești.
– În Hăculești? am zis cu bucurie. Atunci sunt aproape de hanul lui Mânjoală...
– Uite-l colea; suntem în spatele grajdului.
– Hai de-mi arată drumul, să nu-mi rup gâtul tocm-acuma.
Rătăcisem vreo patru ceasuri...
În câțiva pași am ajuns la poartă. La odaia cocoanii Marghioalii lumină, și umbre mișcă pe perdea... A avut parte cine știe ce alt drumeț mai înțelept de patul cel curat! Eu oi fi rămas să capăt vreo laviță lângă cuptor. Dar noroc! cum am ciocănit, m-a și auzit. Jupâneasa bătrână a alergat să-mi deschiză... Când să intru, mă împedic pe prag de ceva moale - iedul... tot ăla! era iedul gazdii mele! A intrat și el în odaie și a mers să se culce cuminte sub pat.
Ce să spui? Știa femeia că mă-ntorc?... ori se sculase de dimineață?... Patul era nedesfăcut.
– Cocoană Marghioalo! atât am putut să zic, și vrând să mulțumesc lui Dumnezeu că m-a scăpat cu viață, am dat să ridic dreapta spre frunte.
Cocoana mi-a apucat repede mâna și, dându-mi-o în jos, m-a luat cu toata puterea în brațe.