— Care dintre băieții ăi mici e aicea? întreabă jupânul.
— Nici unul! răspunde tejghetarul. Sunt toți duși.
— Dar Cănuță?
— N-a venit încă.
— Veni-i-ar numele...
Dama-și pierde răbdarea; se uită la ceas:
— Atunci, zice, iau o birjă, că m-așteaptă la masă; am musafiri; și trimite dumneata pe băiat mâine, ori poimâine, cu contul.
Jupânul, negustor vechi, care cunoștea cât se-ntinde poimâine al cocoanei, zice dulceag:
— Dar... știți că... mai este un contișor...
— Ce contișor? zice dama. Orice-o fi, plătește bărbatu-meu când o trece pe aici.
— E cam de mult, zice jupânul zaharisind și mai tare tonul. De! cu vremea asta, și la noi, negustorii, nu prea merge... Eu zic, coniță, mai bine să așteptăm băiatul... zău! mai bine să așteptăm băiatul.
— Care va să zică nu am atâta credit la dumneata?
— Mă iertați, sărut mâna, răspunde cu glasul ca miambalul jupânul, frecându-și mâinile.
Apoi schimbând deodată tonul, aspru către tejghetar, pe când intră mai mulți mușterii:
— Băiete! vezi ce-a poftitără domnii.
— Mersi, zice dama foarte înțepată, și iese, trântind ușa.
Orișicât, să lași să plece așa un mușteriu supărat, o damă, nu face pentru un negustor... Tocmai când se gândea jupânul la asta cu părere de rău că s-a-ntâmplat, iacătă și Cănuță, alb de măzăriche.
— Unde ai stat până acuma, nemernicule? zbiară jupânul.
— Am fost la d. Popescu.
— La d. Popescu?... Un ceas pentru o palmă de loc?...
— Am dat pe podul Mogoșoaii, jupâne; pân ulicioară alunecă.
— Pe podul Mogoșoaiei?... ca să caști gura la prăvălii!...
