„Nino ! i-am strigat; nu-i frumos ce faci ! un drăcușor nu plânge niciodată !… Te rog !… Nino !“
Pe sub perdeaua de lacrimi, atât de bogate și de ieftine la așa vârstă, ea-mi aruncă drept în ochi o privire nespusă; încet-încet apoi, pleoapele cu genele mari închiseră ferestrele atât de luminoase ale acelui suflet ciudat; fața se făcu cum e varul, nasul se subție, buzele se albiră și se întredeschiseră, și fermecătorul cap al micului Mefisto se aplecă pe spate, lăsat în gol în afară de brațul meu.
„A leșinat ! trebuie deșteptată !“ auzii la urechea stângă, care se ridicase la o stare exaltată de sensibilitate, pe când urechea dreaptă era, poate tocmai pentru asta, cu desăvârșire surdă. Atunci, simțind că mi se opresc bătăile inimii, îmi aplecai binișor capul și-mi apropiai buzele mele de ale ei… Erau reci ca gheața… Iar când voiră să se deschiză spre a zice o vorbă – ce vorbă, nu știu – simții că mă ciupește cineva de urechea surdă. Era domnișoara Ana, care sosise pe la spate fără s-o auz, râzând foarte veselă; zdrobită de oboseala danțului, ne spuse gâfâind:
„Destul !… Nino, te caută toți în bal; trebuie să pleci !“
Am îmbrăcat amândoi repede cu manteluța lui pe bietul drăcușor, care era cu totul aiurit; i-am șters frumușel lacrimile, i-am aranjat frizura deranjată sub tichiuța de catifea și i-am deschis ușa secretă. Drăcușorul a stat o clipă în prag, apoi, cu o volubilitate felină, s-a repezit înapoi la mine, să-mi dovedească iute că aceleași buze pot fi și reci ca gheața și fierbinți ca flacăra cea mai vie.
Când, după o plimbare de trei ceasuri în sanie, mă întorceam de dimineață de la Șosea, unde mersesem să caut somnul prea greu de găsit acasă, am auzit venindu-mi de departe, pe aripile unui vânt subțire și înghețat, țipătul unei locomotive, mi s-a ridicat de deasupra ochilor vraja minunatei nopți trecute. La urechea dreaptă, care, nu știu de ce, își recăpătase sensibilitatea, mi-a sunat:
„Ar fi o nerozie să nu profiți de ocazia fericită a unei călătorii împreună cu o femeie așa de distinsă.“
„Dar drăcușorul
