făcătoare de minuni a Maichii Precistii, și iconița aceea avea puterea că cine ar fi fost pe moarte, dacă o atingea cu credință de buze, îi trecea boala și se ridica-n picioare bun zdravăn, parcă nu l-ar fi fost durut în călcâie măcar.
– Câte parale?
– Atâtea.
– Poftim.
A luat iconița și-a plecat.
La o înghesuială nerăzbită, cum e la orice iarmaroc, iacă se întâlnesc cei doi frați și nu le vine să crează ochilor, și se iau în brațe – că pasămite își tăinuise unul altuia șiretenia de-acasă. Când să-și spuie câte toate le văzuseră și cât li e dor de maica și de taica de-acasă, iacătă un zgomot grozav: un tânăr alerga pân iarmaroc plângând și căutând cai să zboare ca vântul și ca gândul că el trebuie numaidecât să plece acasă. Fuga și ei, să vază și ei. Când colo era chiar Prâslea. Cum îi vede dă un țipăt:
- O, frații mei iubiți, ia uitați-vă în oglinda asta, gândiți-vă la părinții noștri acasă și să vedeți grozăvie! Doamne! Doamne! ce să facem?
Și cum se uită ei în oglindă și se gândesc casă, ce să le vază ochii? Văd aievea pe Ileana culcată-n pat cu părul despletit, albă cum îi varul, cu ochii ca sticla duși în fundul capului fără o rază de viață – broboane mari de sudoare pe frunte – stârlici la-ncheietura mâinilor încucișate pe piept – și sughite rar – sfetnicul bătrân îi ține lumânarea, și mitropolitul în sfită de aur s-apleacă și apropie de buzele ei fripte lingurința cu grijanie; și la o parte și alta a patului, în genunchi, plâng înfundat împăratul și împărăteasa cu capetele lor bătrâne pe picioarele răcite ale bietei fete...
Repede, flăcăi! toți pe plocat...
Au ajuns...
Iconița la buzele moartei...
Se mișcă fata... clipește din ochi... își ridică mâna la frunte... își dă frumos părul într-o parte... zâmbește... se scoală...
