Ionescu: — Nu, domnule!
Profesorul (cu toată asprimea): — Silențium! No!... uitați-vă numa vitele, cum nu știe asculta cu atențiune când le vorbesc de un așa lucru, m'rog, care ar trubui să provoace o emulățiune... Pântru aceea, toate ostenelile mele cu cele mai din urmă metoade nu mi-au sucțes! (Se emoționează treptat.) Pântru aceea doară ieri ș-alantăieri am simțit acel simțimânt carele se numește, m'rog, penetrățiune, când am văzut aceea mândreță de școleri ca o lejiune din acelea cari au vin't cu divul Traian și au trecut întâi pe la Viminacium – Ionescule! – și a doilea pe la Egreta-Drubetis – Ghiorghiescule! – pe podul lui Apolodor – Otopene!!! – ...aceea mândreță de școleri, cu peptu-naintre, cu capu-ndărăpt, cu pas amăsurat pe muzică! (Ridică linia ca o sabie, scoate pieptul, înalță fruntea.) Așa școleri să fi avut, ca să fac cu ei, m'rog, un defilir! (Pornește.) Links! rechts! links! rechts! links! rechts! (Defilează pe dinaintea băncilor cu mult soldatesc.)
Școlarii aplaudă foarte veseli.
Profesorul (oprindu-se ostenit): — Așa școleri romani îmi trubuia mie! da nu niște loaze levantine ca voi, cari nu știți decât numa doară să vă rânjiți și nu aveți reșpect pentru dătorință!
Școlarul Ionescu: — Domnule, tata spunea aseară c-a citit la gazetă, că zice că e acolo la Severin un profesor mare, l-a decorat regele, că zice că el...
Profesorul (cu humor): — Ce e tată-tău?
Ionescu: — E de aici, domnule!
Profesorul: — Nu te-ntreb de unde-i, prostule! te-ntreb, ce-i.
Ionescu: — Ce să fie, domnule!
Profesorul: — Ce meșteșug are, boule? Ce-i? popă? negustor? hengher?
Ionescu: — Nu, domnule... pantofar... zice că-l cheamă d. Costescu.
Profesorul: — Pe cine-l cheamă d. Costescu? pe tată-tău?
Ionescu: — Nu, domnule; pe profesorul de la Severin; zicea tata: așa profesor, halal să-i fie!
