Caii aceia au devenit pentru N... o marotă, o idee fixă, o boală, cum vreți s-o numiți. Ce n-a făcut ca să-i capete? I-a urmărit pretutindeni; a legat cea mai strânsă prietenie cu Guvidi, a stăruit, s-a rugat, s-a umilit... în zadar toate. Deși bărbatul stăruise să-i facă hatârul noului prieten, nevasta nu voia cu nici un preț.
— Nu fac târgul pe bani! a zis ea odată cu hotărâre.
— Atunci, pe ce? a întrebat N... cu tonul omului gata la toate.
— Pe... N-o să vrei...
— Orice!
— Pe Moara-de-Piatră! a răspuns scurt femeia, care era acuma parcă mai frumoasă ca totdeauna.
— Ei! prea exagerat! a întrerupt Manolache, amestecându-se și el în vorbă din fundul salonului, unde-și citea gazeta.
— Ce te-amesteci dumneata în tocmeala noastră?... nu te privește! i-a obiectat doamna încruntându-se ca un copil răsfățat.
Domnul Guvidi dete din umeri și-și urmă înainte citirea.
— Îți place mult?... mult? a întrebat N...
— Mai mult desigur, decât îți plac dumitale... caii mei, a zis ea zâmbind cu un fel de răutate sceptică.
— Asta este peste putință! a răspuns N... încet și înnecat, și ochii lui, care văzuseră multe, ațintiți în ochii femeii tinere, sclipiră într-un chip foarte ciudat.
— Nu crez până nu mi-ei dovedit-o! zise ea și mai încet, accentuându-și bine zâmbetul răutăcios.
Târgul s-a făcut... Nici nu se putea altfel – altfel nu căpăta N... ceea ce dorea cu o atât de adâncă pornire... Roibii au fost ai lui.
Și astfel, de vreo șase ani acuma Moara-de-Piatră este proprietatea Guvizilor.
Am ascultat de gentila invitație și nu mi-a părut rău. E în adevăr un loc încântător, și am petrecut în sânul acestei familii model cum nu se poate mai bine.
