...Sunt mai mulți oameni afară... și Gheorghe!...
Da, el e; da, a bătut în deal ceasul Învierii.
Vorbesc încet:
“- Dacă-ți spun eu că doarme. Am văzut când a stins lumina.
– Mai bine; prindem cuibul întreg.
– Poarta o deschiz eu; îi știu meșteșugul? Să-i croim ferestruica... Bârna trece pe aici..."
Și se simțiră pipăiturile cu care omul de afară măsura distanța pe lemn...
Un sfredel mare se aude rozând țesăturile uscate ale blănii bătrâne de stejar... Zibal are nevoie să se rezeme: el se sprijinește în palma stângă pe poartă și cu dreapta își acopere ochii.
Atunci, printr-un caprițiu neexplicabil al intimelor jocuri, se produse în urechea omului din-năuntru foarte tare și lămurit:
"Leiba! sosește dilijența!"
Era neîndoios glasul Surei... O caldă rază de speranță... un moment de fericire... este iar un vis!... Dar Leiba își trage repede mâna stângă: vârful instrumentului, pătrunzând de partea asta, l-a înțepat în palmă.
A mai gândi la scăpare?... Absurd!
În creierul care ardea, imaginea sfredelului lua niște dimensii ne-mai-închipuite. Unealta, învârtindu-se mereu, creștea la infinit, și borta devenea tot mai mare și mai mare, așa de mare în sfârșit, încât în cadrul ei rotund, monstrul putea s-apară în picioare fără să se aplece. Ceea ce se petrecea în acel creier ieșea din sfera gândirii umane: viața se ridicase la o treaptă de exaltare din care toate se vedeau, se auzeau, se pipăiau enorme, de proporții haotice.
...Lucrarea din afară urmează cu metoda și stăruință. Leiba a văzut acuma de patru ori la rând dintele răsucit de oțel pătrunzând în partea lui și trăgându-se înapoi afară.
"Amu, adu herestreul..." zise Gheorghe.
O limbă îngustă de herastrău trece prin borta întâia și începe să ronțăie în mișcări dese și regulate... Planul era ușor de înțeles:
