CAP. II.
Căsuța albă și rochița roșie.
Moș Gheorghe, mai-marele grajdului, aveà locuință la curtea boerească: încăpere înaltă, bine văruită, cu pat curat înfățat, ferestre cât icoana cea mare a bisericii din sat, și mâncare adusă de Anica dela masa boerilor.
Dar Moș Gheorghe aveà și gospodăria lui. Căsuța cea mai la o parte de sat — nu tare — și cea mai apropiată de curte — nu mult: cât poate cumpănì un câne ciobănesc între turmă și păstor, erà a lui Moș Gheorghe.
— Ce-ți trebue, Moș Gheorghe, casă?... Copii n’ai; mama Anica, Dumnezeu s’o ierte; caii ți-s aici; aici-s și eu și Olguța, — îl dojenea cu bunătate, doamna Deleanu. Iați beleaua de pe cap!
Moș Gheorghe încrețea fruntea, c’un zâmbet viclean în ochii micșorați.
— Sâ hie... Știe el moșu’!
In dosul casei, cam pe deal, se întindeà livada cu prunii și vișinii care coboară primăvara din cerul albastru în strae mirositoare; devale se lărgeà ogorul în care iesă grâul verii ca o Inviere din biserică.
