Dănuț respiră.
— Monica, și cu tine vreau să mă împac.
— Ce bine ’mi pare, Dănuț. Hai să ne sărutăm.
Se sărutară entuziasmați: Dănuț in vânt, din grabă, Monica-l sărută pe nas, din greșeală.
— Ce facem? — se ’ntrebă Olguța.
— Dă-i și lui, Olguța, cercă s’o înduplece Monica.
— Tu zici să-i dau?
— Da, Olguța, de ce să nu-i dai?
— Ce vreți să-mi dați? se neliniști Dănuț.
— Da' juri? - interveni Olguța.
— Da’ n’am jurat?
— Pentru pușcă!
— Bine, jur.
— Zi după mine: Mă jur...
— Copii, voi nu dormiți? - întrebă din capătul antretului doamna Deleanu, pentru a doua oară.
— Monica, spune tu că dormim; pe tine te crede.
— ...Încă nu, tante Alice.
— Noapte bună, Monica. Să știi că te-aud Olguța!
— Mă jur... Hai, Olguța!- începu Dănuț în șoaptă.
— Așteaptă să găsesc! ...să am crampe.
— ...să am crampe...
— Olguța, asta nu-i jurământ, asta-i blestem! — se înfricoșă Monica.
— Da? Foarte bine. Zi după mine... Ce-am spus?
