— Eu vorbesc cu mama! Asta-i casa mamei. De ce n’o dai afară pe mama?
— Olguța, iasă-l în pace.
— Mamă, l-ai dat afară pe Ali?
— De asta ai venit!... Hai la culcare! Repede, Olguța!
— Mamă, cânii fac ploșnițe?
— Ce? Ai găsit ploșnițe? - se spăimântă doamna Deleanu.
— Nuu! Da’ntreb așa!
— Olguța, ai să mă ’nebunești!
— De ce, mamă dragă?
— Te rog, lasă-l pe Dănuț să doarmă!
— Eu nu-l las? El nu mă lasă pe mine!
— Olguța!
— Iaca mă duc... Mamă dragă, tare-ți șade bine în kimono!
Doamna Deleanu întoarse capul spre fereastră, să-i zboare râsul acolo de unde răsar fluturii.
— Noapte bună, Dănuț.
Il sărută pe frunte, stânse lumânarea, și eși lăsăndu-l pe Dănuț cu lumina lunii... și cu ceva care nu intrase încă în odae... Dar inima lui Dănuț auzea venind, tăcută, mută, ascuțită ca umbra unui zbor de liliac, spaima.
...Incepu un gând să povestească in gura mare, asurzitor, ca un papagal, tot dialogul cu Olguța și cu mama: „Ești un prost! Ești un prost! Ești un prost! Du-te și-o bate pe Olguța! Nu ți-i rușine să te facă de râs? Să te facă de râs...
Și-un alt gând, dimpreună cu celălalt, șopteà ca șerpii:
