IONEL TEODOREANU
-— Oore nu-s eu? Dănuț clipi amețit.
...El e copilul tatei... și-al mamei! Ciudat!... Să fii unul singur și să fii copilul a doi oameni!... Unu plus unu face doi... Asta-i sigur! A învățat la aritmetică... Atunci de ce Dănuț e copilul și al tatei și al mamei?...
Și cum se fac copiii?...
— Oare eu am să fac copii?
Dănuț se privi cu spaimă în oglindă.
-— Eu îs băiat! — se liniști el, cași cum s’ar fi amăgit pe sine ca pe altcineva mai mic decât el și mai neștiutor...
„Olguța are să aibă copii", o pedepsi Dănuț.
...Olguța!... Olguța e sora lui!... De ce?... Fiindcă și ea e a tatei și a mamei... Nu se poate!... Olguța e a mamei și Dănuț al tatei... Mama e femee... Cum poate să facă o femee un băiat!... Atunci tata l-a făcut pe Dănuț?... Bine, da’ motanii nu fac pui; numai pisicile fac!... Asta-i altceva!... Nu spune mama că Dănuț e băiatul ei? Oare mama spune minciuni?... De ce e mama femee?... Are păr lung?... Tata are musteți!... Mama are rochie!... Și tata ai- putea’ să-și pue rochie!
Inchipuindu-și-1 în rochie, Dănuț zâmbi.
...Tata e avocat... și mama e femee... Oare și Dănuț va fi avocat? ...Nu-i vine să creadă!...
Cum poate oare să vorbească tata un ceas în șir, fără să cetească?... Oare învață pe derost? Nu se
