— Eu zic să-l ducem în ogradă și să-l legăm.
— Sigur! Sigur! — jubilă Dănuț, mai-mai să sară de gâtul mântuitorului.
In frunte cu Dănuț, alaiul mărunților călăuzi până la poarta ogrăzii, pasul înalt al zmeului… Ograda se umplu de zarvă: cânii hămăiau, slugile răsăreau din toate părțile.
— Hai, Dănuț, hai că vine trenul, îl îndemnă din trăsură gata de plecare, doamna Deleanu, cu mânile pe urechi.
— Stai, mamă, nu vezi că am treabă! — răspunse Dănuț, trăgând de sfoara zmeului priponit, ca spre încercare.
— Gata, boerule! De-acuma nu mai scapă, că doar îl ține un stejar!
— Ai isprăvit, Dănuț?
— Bine, da’ cine-l păzește? — se îngrijoră el.
— Noi! Noi! — protestă poarta înflorită cu copii.
— Ba eu! — hotărî apăsat un băețaș mai răsărit, îngroșîndu-și glasul.
Infruntând dulăii, intră în ogradă și se înfipse lângă stejarul încolăcit de sfoara zmeului.
— Cum îți zice ție? îl cercetă bănuitor Dănuț.
— A Marandei, să trăiți — răsună marțial răspunsul.
— Și mai cum, băețele? — întrebă cu blândeță doamna Deleanu, scoborând pe scara trăsurii.
— Gheorghiță, sărut mână!
— Și nu ți-i teamă c’or să te mănânce cânii?
— Ehei!…
