„Ce bine-i să fii însurat”... Și se gândi deodată cu nedumerire că într’o zi chiar el, Dănuț, va fi mare... Își ridică ochii în oglindă, și privi sus, cu capul dat pe ceafă, locul unde va fi capul unui Dănuț... capul lui Dan de peste mulți ani... Parcă nu-i venea să creadă!...
Adică va veni un străin, un uriaș, îl va înghiți pe Dănuț, și cu Dănuț în el, va face pe ceilalți să creadă că-i însuși Dănuț?... Ciudat!... Și Dănuț unde va fi?... Dănuț nu va mai fi nicăeri...
— Nu vreau! — se împotrivi Dănuț, ca în fața morții și-a mormântului.
Nu-i așa! Dănuț va fi în el, ca un ou mic de lemn într’un ou mare... Nu-i tot una!... Fiindcă uriașul va fi tot Dănuț... Cum asta? Și mic și mare?... Capul lui Dănuț îi ajunge până la buzunarul dela jiletcă, unde-i ceasul tatei, — și totodată, capul uriașului e însuși capul lui Dănuț? Ciudat!.. Ca și cum ai ținea capul între mâni, și capul ar gândi deoparte — cum? poate să gândească așa! - Și trupul fără cap, s’ar gândi și el!... Foarte ciudat!...
— Oare și tata a fost mic?... Sigur c’a fost...
...Vrasăzică a fost odată un copil de-o vrâstă cu Dănuț, frate cu Dănuț și cu Qlguța dac’ar mai fi, și acuma nu mai este decât tatăl lui Dănuț... Da’ unde-i celălalt?... S’a dus, sau e în el?... Dacă l-ar tăià pe tata în două, l-ar găsi pe celălalt? Sigur că nu!... În trup e scheletul, inima, plămânii. Dănuț a învățat la școală tot ce-i în trupul tatei. Atuncea unde-i celălalt?
