răcoarei pe umărul ei gol de lună plină, adevărata noapte.
***
― Monica, ți-a plăcut ce i-am făcut?
„Săracu’ Dănuț” gândi Monica, văzându-l din nou singur pe scară între căni. Și cu glas tare:
― Dănuț nu știe franțuzește?
― Cum să nu știe! ― îl apără jignită Olguța, scuturăndu-și trupul în căderea albă a cămeșei de noapte.
— Atunci de ce nu vrea să vorbească?
— Așà-s băeții… proști!… Monica, închee-mă la gât.
— Cum? Dănuț îi prost? ― se miră Monica, ― prinzându-i nasturele în cheutoarea gulerașului.
— Am spus eu asta?
— …Da. Tu ai spus că băeții îs proști.
— Sigur.
— Atunci cum?
— El nu-i prost… Da’ așa-s băeții!
— Olguța, tu nu-ți pui papucii?
— Nuu! Așa-i bine! Scoate-i și tu! Așa-i că-i altfel cu picioarele goale?
— Ce frumos e, Olguța! — zâmbi fetița, călcând desculță în apa lunii.
— Vezi, dacă m’asculți!
— Acum ce facem?!
— Ne batem cu perne, îi dovedi Olguța, aruncându-i un puișor.
