— Olguța, sois plus aimable!
― Mais puisque je dis la vérité, maman!
Domnul Deleanu își mușcă buza. Ii creșteà inima auzind-o pe Olguța polemizând într’o limbă pe care abià o învățase… și mai mult din auzite, ― cu acent corect și dezinvoltură. „Ce temperament de avocat” ― regretă el.
— Olguța, tu n’as pas raison! — apără doamna Deleanu pe Dănuț, stăpănindu-și un zâmbet.
― Qu’il le prouve! — gesticulă Olguța.
Dănuț știà franțuzește cât și Olguța. N’aveà însă curajul să vorbească. Se jenà, cași de recitarea poeziilor în salonul cu musafiri.
― Allons, mon petit, réponds — îl somă doamna Deleanu.
Lui Dănuț i se urcă sângele la cap. Adunându-și puterile, zmulse din tăcerea lui înourată, o expresie auzită dela domnul Deleanu, și o fulgeà pe Olguța în franțuzește.
— Je m’en fiche!
― Alors, va te coucher! — încheè aspru doamna Deleanu.
Dănuț porni. In antret erà întuneric. Se întoarse îndărăt în pridvor, și se așeză pe scări între cănii ciobănești care nu știau franțuzește, dar știau să muște… Cu accent de violă, Monica la rândul ei intrase în tabăra dușmanilor…
― Patapum, comment font les avocats?
― Hau-hau!
― C’est bien!… Patapum, comment font les magistrats?
