lui Dănuț întâlniră o dezamăgire, — și pe deasupra ochii Olguței, la pândă. Vrasăzică Olguța nu uitase spiritul făcut pe socoteala ei!… Dănuț se concentră asupra șervetului.
— Mamă, hai să vorbim franțuzește, propuse Olguța, aruncând o privire spre Dănuț.
— Cum nu! ― consimți surprinsă, dar cu plăcere, doamna Deleanu.
— Mamă, eu pot să mă scol? întrebă Dănuț, luăndu-și inima în dinți.
— De ce, Dănuț? Stai cu noi. Vorbim cu toții, împreună.
Dănuț clipi, înghiți, și se supuse. Răzbunarea Olguței începea.
— Olguța, que fais-tu en ce moment? ― începu doamna Deleanu.
— Ça c’est trop simple, maman! Poses moi une autre question… plus difficile: n’est-ce pas, mon frère?
― …
— Est-ce que tu as mal a la tête, mon frere?… Dis vrai! Si c’est oui que je ne te dèrange plus!
— Dă-mi pace! — mormăi Dănuț, primenindu-și obrajii cu altă roșeață.
— Voyons, mon petit, dis cela en français, au moins!… Dănuț, comment dit-on en français: lasă-mă ’n pace?
― Laisse le tranquille, maman, il ne comprends pas! — disprețui Olguța pe Dănuț, cu vorba, cu tonul și cu mișcarea buzelor.
