— Numai de lilieci! — șopti suav Dănuț, încordăndu-și picioarele subt masă.
— Bravo, Dănuț! — aprobă domnul Deleanu.
Chipul din afară al lui Dănuț nici nu clinti, de teama să nu-l descopere ceilalți pe cel din lăuntru.
Olguța se ’ncruntă o clipă numai, și pufni de râs.
— Ai dreptate!… Ce bine că s’a dus!… Papa, de ce mă tem eu de lilieci?
— Intreab’o pe mama!
— Mamă, tu știi de ce mă tem de lilieci?
— De unde vrei să știu! — ridică ea din umeri privind pieziș pe domnul Deleanu.
― Atunci de ce m’a trimes papa la tine?
— Intreabă-l!
― Eu știu ― dădu din cap cu tâlc, Olguța.
— De ce, mă rog?
— Să spun?
— Spune.
— Fiindcă și tu te temi de lilieci!
— Olguța, nu fii obraznică!
— Și eu mă tem de lilieci! — se spovedi Monica încă palidă.
— Sigur. Tu ești prietena mea.
„Ce proastă-i Monica” gândi c’un fel de respect Dănuț, pe care nimeni nu-l știa că se temuse decât pisicile de subt masă, călcate pe coadă.
— Dănuț, strânge-ți șervetul.
Pe-al Olguței îl păturise Monica, așa că ochii
