Din brațele ei, expulzat, Patapum se rostogoli până subt botul lui Ali care de sus, aruncă o privire desgustată bătrânului nemernic.
Acoperindu-și pletele cu mânile, Olguța își ascunse capul, violent, în brațele doamnei Deleanu.
— Ce-i, Olguța? Ce s’a întâmplat?... Hai, spune, Olguța!
— …
— Ai amuțit, Olguța? Tu??
— S’a dus! — țipă Olguța înădușit în rochia doamnei Deleanu.
— Cine?
— Liliacul! — țipă ea scuturăndu-și fiorii în brațele mamei ei.
Un mieunat strident străpunse tăcerea.
— Unde-i?
— …Uf! S’a dus.
Doamna Deleanu închise ochii, cutremurându-se. Strigoiul moale al pletelor zburase afară, frângând un trăsnet negru pe tremurul luceafărului.
— Hai, Olguța. S’a dus… Sigur că s’a dus.
— Nu cred.
— Olguța, lasă copilăriile!
— Papa, s’a dus? — întrebă Olguța, trăgând cu coada ochiului.
— Da-da! S’a dus.
Olguța sări drept în sus cu ochii țintă în ochii lui Dănuț.
— Eram sigură că râzi! Nu-ți dau voe să râzi de mine! Eu nu mă tem de nimeni.
