dușilor și „bucuria Olguței” își făcuse apariția. In timpul zilei nu-l putea descoperi nimeni. Se ascundea ca o tragediană răscoaptă de lumina soareluii.
Veni deadreptul la Olguța, conștient parcă de ilaritatea care-1 întâmpină. Se opri la picioarele scaunului, aplecându-și capul într’o parte ca cineva care spune: „Aud”?
— Patapum, drepți!
Patapum făcu un sluj ostășesc.
— Patapum, bum!
Patapum căzù drept pe spate.
— Patapum, sus!
Patapum înviè dând din coadă.
— Patapum, hap!
Cu o strâmbătură acră, ca la unt de ricină, Patapum înghiți musca oferită.
— Bravo, Patapum!
Patapum făcu o piruetă, și înflori sluj, cu jumătate din friptura Olguței în dinții ilari.
Monica rădea cu hohote. Ii căzură lacrimi pe friptura surprinsă. Doamna Deleanu râdea cu ochii la Monica; domnul Deleanu, cu ochii la Olguța; Olguța, în brațe cu Patapum; și lampa roză, tuturora.
Demn, Dănuț întinse o bucată de friptură lui Ali: singurul rest de seriozitate cu care mai putea vorbi, — și care-l ascultà
— Ali! - țipă ascuțit Olguța sărind de pe scaun cu mânile pe urechi.
