apucă brațul omului. Mâna de pe braț strângea din răsputeri; cea de pe sfoară, ușurel.
— Ține bine, boerule, nu-ți fie frică… Pune amândouă mânile, voinicește.
Cu o pornire dușmănoasă, Dănuț se opinti și trase, încrețindu-și fața. Cerul nu se desfundă… In mânile lui, atletică, sfoara vibrà, umplându-i mușchii de bărbăție. Ochii îi străluciră îmbătați
— De-acum poți plecà.
— Rămâi sănătos, boerule, glumi cu seriozitate țăranul, prefăcându-se că pleacă.
Sfoara-i izbucni din mână.
— Stai! Stai! Nu mă lăsà! Scapă-mă! țipă Dănuț, îmbrâncit, târît, răscolit de panica unui înnec în văzduh.
— Iaca aici-s!
Din urmă răsună un trap jucăuș…
— Vă poftește conița de grabă la curte.
— Dece? — se răsti Dănuț către omul depe bihuncă.
— Mergem la gară, boerule, că-i vremea! — răspunse omul, abia stăpânind calul.
— Feriți măăi — chiuiră copiii, zbughind din calea calului speriat.
Colbul se luă la trântă cu șoseaua… Hora copiilor încercui îndeaproape pe Dănuț.
— Ce ne facem? — întrebă el mâhnit, cu toată nădejdea în țăran. …Il dăm jos?
— Mai lasă-l bădie!… Nu-l da jos, boerule! — se rugară în cor copiii, când la țăran, când la Dănuț.
