— Spune cum ți-a spus?
— Cum să-mi spue, dudue?!… Să veniți lamasă, mi-a spus!
— Monica, du-te tu singură. Eu nu mă duc.
— Pentruce, Olguța?
— Fiindcă nu m’a poftit pe mine; și eu am făcut pedeapsa.
— Iar începi, Olguța!
— Te rog! Eu fac ce trebue… Du-te și spune că eu nu vin la masă, fiindcă nu m’a poftit, scandă ea cu mâna și cu piciorul.
— Și ce-ai să faci?
— Am s’aștept să mă poftească.
— Tante Alice, m’a rugat Olguța să te ’ntreb dacă poate să vie la masă?
— Sigur că da… Anica du-te și o poftește.
„Al dracului îs fetele” se mândri Anica, alergând din nou îndărăt.
Domnul Deleanu își întoarse fața din lumină, zâmbind: recunoscuse retușarea.
Luau masa în pridvor. Ca pentru un început de chef, nevăzuți, greerii își acordau subțire scripcele; broaștele își dregeau glasul…
— Am venit.
Olguța întinse sulul ca un pretext pentru fundă.
— Bravo, Olguța! — o lăudă înduplecată doamna Deleanu.
Olguța zâmbi modest și blazat.
— Ei, acuma, fiindcă ești o fată cuminte, să ne spui frumos și drept cine-a avut dreptate: tu sau Dănuț?
