voe. …„Când ești băiat mare”… — începu el să-și vorbească…
— Mamă, dă-mi te rog o batistă.
— Vai, Dănuț, mai rău decât sălbatecii!… Poftim batista mea. De ce n’ai batistă?
— Sonata reîncepu. Dănuț ghemui batista mamei lui, în buzunar, peste batista lui.
…„Când oi fi mare n’am să-i dau voe nevestii mele să cânte la pian” hotărî el, remarcând lipsa domnului Deleanu.
Și fiindcă n’o mai ascultă „Sonata lunii” începu să cânte’n el pentru amintirile de mai târziu…
Afară s’aprindeà clipa de argint a cerului pe inserate… melancolia umbrelor fără de soare și de lună, clipa când nimeni nu îndrăznește să aprindă lumânările subt ochii zilei care vede încă…
— Isprăvește, Monica — se impacientă Olguța
— Lasă că nu mai am mult.
Olguța măsluise și negațiunile, silind-o pe Monica să numeroteze cu câte-un „cincizeci" persuaziv, fiecare rând al cincisprezecelea.
— Ascultă, Monica, începu Olguța agitată, după oarecare codeală jenată, — îți dau ție păpușa mea.
— Pentrucă ți-am scris asta? disprețui Monica colile acoperite de parada amăgitoare a literilor. Eu am două păpuși!… Tu ce-ai să faci fără păpușă?
