— Ai să vezi!
Se aplecă peste umărul Monicăi, controlând…
— Așà! Douăzeci?
— Da.
— Scrie la ’nceput numărul cincizeci.
— Vai, Olguța!
— Fă cum spun!
— Și tante Alice?
— Nu controlează… Scrie mare de tot cincizeci… Așà. Mai ai de scris douăzeci de rânduri, și s’a făcut suta mea.
— Mamă, ce-avem la masă? — întrebă Dănuț pe doamna Deleanu, intrând în salon, mahmur de singurătate.
— Ți-e foame, Dănuț?
— Știu eu!… Da’ n’am ce face!
— De ce nu te joci cu Monica?
— S’a dus la Olguța.
— Du-te și tu.
— La Olguța??
— Bine. Ia o carte și cetește.
— Ce carte să iau?
— Dănuț!… Ești băiat mare!… Ascultă muzică, dacă nu vrei să cetești.
„Ce rău e să fii băiat mare” căscă Dănuț răsturnându-se pe divan. …Din pricina Olguței și-a Monicăi, trebuià să’ndure pănăla masă, pedeapsa unei sonate de Beethoven. Il ispiti de odată, o împăcare pornită dela el… Nu-și dădù
