ce în ce mai răsărită dintre buze, însoțeau virajurile negre ale peniței, din ce în ce mai repezi… După a zecea afirmație, Olguța se încruntă, contrazisă de cele două sute de negații care-și așteptau rândul în ciubărașul negru al călimării de cristal… Miroseà a cerneală.
Olguța lăsă condeiul și începu să-și sucească nasul.
Luă din nou condeiul. Subt fiecare cuvânt al ultimei afirmații, însemnă cu vârful peniței, câte două ghilemete drepte. Subt ele altele și altele și altele. Mișcarea îi plăceà. Parcă scărpinà coala. Cu încetul hârtia se umplu până jos de un joc de țânțari sinelii.
Olguța nu erà mulțumită. Iar lăsă condeiul, iar își suci nasul. Luă și bomboana de mintă punând-o în gură. Incepu să facă gimnastică suedeză cu degetele, deschizându-le, închizându-le, deschizându-le, închizându-le…
C’un „oac” de castaniete, degetele pocniră lovind vioiu podul palmelor. Bomboana de mintă explodă în dinți. Condeiul se ridică în aer, orizontal, și de-acolo coborî inspirat asupra unei coli intacte:
„Olguța nare dreptate de două sute de ori”.
Olguța privi cu milă pe reprezentanta celor două sute de negații, ca pe un plenipotențiar mut. Făcuse într’adins o greșală de ortografie, scriind „n’are” într’un cuvânt.
„Olguța are dreptate de o sută de ori”.
