— Să nu mai vorbești cu mine.
Dănuț privi îndelung cozile blonde tresărind pe spatele aplecat al Monicăi… O pierdù din ochi.
„Mai bine ne-am fi jucat amândoi de-a caii” oftă el descoperind ce hățuri minunate puteau fi cozile Monicăi, și ce greu erà de-acum înainte să le mai aibă în mâni. „Am fost un prost”…
Simți o înțepătură la deget: dințișorii Monicăi lăsaseră o cununiță urzicătoare, „…că n’am bătut-o!”
— Dece m’a făcut pârîtor? — țipă el ciudos bătând din picior… Lasă c’am să-i arăt eu! Blondă! — apostrofă Dănuț o caisă coaptă, fiindcă în livadă, după Monica numai caisele mai erau blonde.
Amurgul erà roșu. *** Olguța luă cu degetele din gură ultima bomboană de mintă și o așeză pe sugătoare. Apoi boteză între buze noua peniță „Aluminium” cu gust de aguridă, o cufundă umezită în cerneală, scutură condeiul pe sugătoare, și scrise titlul pedepsei:
Subliniè titlul cu-atâta energie încât linia, la început plină, se prefăcu la sfârșit în două șine subțiri, cași cum expresul care le umpluse ar fi deraiat. Olguța le contemplă cu satisfacție… Mai muè odată condeiul în cerneală și începù să caligrafieze afirmația… Virajurile roșii ale limbii, din
