cordate ale zmeului însuflețit de viața vânturilor străvezii. Cozile se alintau feminin în larg, dezmierdând puterea vânturilor.
— Hooo-pa!...
Dănuț întinse brațele pe jumătate, într’ajutor celui de sus, c’un gol în piept și înfiorat își feri capul. Cu o pornire de balet, fetițele se mlădiară lin; băețiii se ’ncordară, gata să se avânte.
Ca un delfin pe valul mării zmeul se dăduse peste cap... și mârâind se înțepenise iar la loc, piept în piept cu ’ntreg văzduhul...
In urmă ondulară cozile păstrându-și grația de stele căzătoare.
— Hăi-hăi! — chiuiră copiii.
Dănuț clipi, zâmbind.
Sfoara curgea repede spre cer. Zmeul se înălță deasupra satului, mai sus decât dealurile, decât soarele, decât răndunelele. Copiii îl căutau cu mâna streașină la ochi, cu degetul celeilalte întins.
— Uite-l măi! — izbucni un băețel.
— Taci măi! — se răsti la el un altul.
— Ci măi? Ci?
— Sss! — se ’ncruntară ceilalți.
In tăcerea din nou limpezită, cerul torcea înăbușit.
Dănuț pipăi sfoara ca pe tăișul unei săbii, cu vârful vârfului degetelor.
— Apucă zdravăn, boerule, că țin și eu...
Dănuț se înghesui în țăran, apucă sfoara și pătruns de adâncimea bulboanei de sus, își trase o mână de pe sfoară. Dibuind cu ea îndărăt,
