— Cum? Nu-mi dai voe să mă duc?
— Nu-ți dau.
— Dănuț, ce ’nseamnă asta?
— Inseamnă!
— Ești un rău-crescut!
— Vrasăzică mă insulți?… Lasă că-ți arăt eu!
Cu o mișcare vijelioasă o apucă de cozi și zmunci. Monica își strânse dinții; ochii i se înegriră subt sprincenele încordate…
— Vrei să mă bați? gâfâi ea…
— Da! bufni Dănuț neștiind cum să bată pe cineva care vorbește, în loc să lovească și să țipe.
Trase din nou de cozi cu stângăcie… înainte de-ași da sama de ce i-au scăpat cozile din mâni, simți o arsură la deget…
— Au!
Monica-i dădù drumul.
— Muști? — o amenință el cu pumnii.
— Și zgârii.
In fața ochilor și-a mânilor Monicăi, Dănuț făcu un pas îndărăt. O altă Monică o apărà pe cea dinainte.
— Nu mă bat c’o fată!… Du-te-acasă și spune că te-am bătut, — o sfidă el mai de departe, alb la față.
— Eu nu pârăsc… cum ai pârit-o pe Olguța. In loc să țin cu Olguța, mi-a fost milă… Așà îmi trebue! — suspină Monica ștergându-și ochii cu mâneca.
— …Te-ai supărat? — începu Dănuț dezarmat, văzând-o că plânge.
