Monica îl urmă privind pe sus… Zarea se răsturnase roșie ca un coș de cireșe, pe cer și pe obraji.
Dănuț știà că trebue să se răzbune, dar nu știa cum să înceapă. Parcă începuse să-i mai treacă mânia. Asta îl revoltă!
— De ce mergi așà încet? Nu poți să mergi mai repede? — se stropși el, grăbind pasul, la Monica.
Monica iuți pasul după el. Mergeau repede ca subt amenințarea unei ploi torențiale, când n’ai umbrelă.
— Unde mergem, Dănuț?
— Nu-i treaba ta!
„E supărat, săracu”! îl compătimi Monica.
— Știi ce? Hai să ne luăm la ’ntrecere, Dănuț!
— Nu.
— Atunci hai să stăm pe iarbă.
— Nu.
— Cum vrei!
— Așà vreau!
— Ești supărat pe mine, Dănuț?
— …
— Dece nu-mi răspunzi?
— …
— Nu vrei se vorbești cu mine?
— Nu.
— Atunci mă duc.
— Ba să stai!
— Cu sila?
— Da.
