— Merci, papa.
Olguța luă ziarul subt braț, ca pe o servietă și porni îndatoritoare după domnul Deleanu.
Biuroul de stejar, cași sufletul domnului Deleanu, eră acoperit cu cărți de drept, și ’nlăuntru plin de bunătăți pentru copii.
— Uite, Olguța, asta din partea mamei…
Ii întinse un conț întreg de hârtie albă și un transparent pătat de cerneală.
— Și asta din partea mea, — servește-te…
Ii oferi cutia plină de verdele primăvăratec al bomboanelor de mintă.
— …cu condiție s’o asculți pe mama și să n’o superi.
— Bine, papa, dacă am dreptate! — se apără Olguța, sfărmând în dinți bomboana.
— Lasă, Olguța!… Când are mama dreptate… nu poți avea și tu.
— Dece râzi, papa? — îl iscodi Olguța.
— M’am gândit la ceva!…
— Știu eu!
— Olguța, lasă pe oamenii mari să știe… Tu joacă-te!… Adică, du-te și scrie ce-a spus mama…
— Papa, tu ești supărat pe mine?
— Nu! Dece?
— Atunci am avut dreptate. Merci, papa! *** Dănuț intră în livadă, cu mâna Monică-i ferecată în pumnul lui, așa cum își aduce-acasă un bărbat mohorît soția descoperită necredincioasă.
