— Nu pot scrie cu „Claps”!
— Te rog lasă-mă!… Ce-ți place? Hai, spune?
— „Aluminium”, triumfă Olguța, păstrând penița „Claps”.
— Poftim „Aluminium!” Acum lasă-mă!… Ia-ți și calamara… și vezi să n’o scapi pe jos!… Ce mai vrei, Olguța? — își eși din fire doamna Deleanu, văzând-o că tot nu pleacă.
— Hârtie.
— Uf!… N’am hârtie! — răspunse scurt, doamna Deleanu, închizând cutia cu hârtia de scrisori.
— Atunci să nu scriu?
— Ba te poftesc!… Du-te imediat la tata și spune-i să-ți dea coli… câte vrei!
— Mamă, nu pot să deschid ușa!
Trântindu-și cartea pe biurou, cu foile răscolite, doamna Deleanu servi de portar Măriei Sale Pedepsita.
— Papa, m’a trimes mama să-mi dai coli.
— Pentruce, dragu’ tatii? — se interesă domnul Deleanu, îndoindu-și ziarul.
— M’a pedepsit, papa! Nu știi?
Punând calamara pe masă, Olguța culese cu solicitudine scrumul din capătul țigării, în palmă, și-l suflă spre vița pridvorului.
— ’Haidem în biurou, Olguța, să-ți dau coli.
— Și-un transparent, papa.
— Și-un transparent.
Olguța întinse mâna spre calamara de cristal.
— Lasă c’o iau eu, se oferi galant domnul Deleanu.
