— Nu! răspunse Olguța, reluându-și demnitatea.
— Ce vrei?
— Am venit să cer hârtie, cerneală, condei, peniță, sugătoare …și un transparent! — mai născoci Olguța, cu noua suflare.
— Pentruce? — o întrebă distrat doamna Deleanu, ținând cu mâna foile cărții cetită până la mijloc.
— Ca să scriu de o sută de ori că am dreptate.
— Și de două sute de ori, că n’ai dreptate! — Adăogà doamna Deleanu, întorcându-și cartea pe dos.
Olguța își trecu mâna pe frunte, îndepărtând șuvițele alunecate… Doamna Deleanu deschise saltarul birouașului de lemn de trandafir. Scoțând o plumieră de lac japonez, începù să caute cu mișcări de pianistă prin rafturile înguste. O flacără bombată se desprinse dintr’un bujor roș. Olguța o culese din zbor, o prefăcù în punguliță, o umplu cu suflarea ei și o pocni de frunte: Poc. La zgomotul petiții, doamna Deleanu tresări.
— Iar te ții de drăcii… Uite un condei frumos.
Fruntea Olguței se ’ncărcă.
— …și o peniță nouă.
— Mai dă-mi una! — pretinse Olguța întinzând mâna mai departe, cu o atitudine de picolo nemulțumit cu bacșișul căpătat.
— Poftim încă una… Asta-i „Claps” îi explică doamna Deleanu.
