Olguța eși din odaia ei, închizând ușa cu zgomot. Se îndreptă spre ușa din față, fără șovăire, călcând apăsat pe covorul moale. Bătu cu degetul îndoit în ușa etacului doamnei Deleanu, de două ori, corect, glacial.
— Pot să intru?
— …
Bătu din nou, precipitat și violent.
— Au!
Incepu să-și sugă, plină de mânie, încheetura îndurerată… Bătu din nou cu pumnul în ușă.
— …Nu pot să intru? — apostrofă ea clanța piezișă.
— …
Dădu buzna în odae.
— Am venit să…
— …
Etacul erà gol.
— Aha! — se dumeri Olguța.
Se îndreptă spre salonaș… Un picior îi luneca pe podeaua bine ceruită, mai-mai s’o trântească. Se uită crunt la podele — cu gândul la Anica, ale cărei oglinzi erau podelele — și se întoarse îndărăt. Făcăndu-și vânt, își dădu drumul pe ghețușul roșcat… Buf, pocniră mânile ei în ușa salonașului.
— Ce-i?
— M’am împiedicat! — gâfâi Olguța, cu mâna pe clanța din afară.
— Te-ai lovit? — sări degrabă doamna Deleanu.
