— Fiindcă ești.
— Eu??
— Tu, Buftea!
— Să-mi dea zmeul, mamă! — scânci Dănuț.
— Ia-l! — zâmbi Olguța mefistofelic, arătându-i cerul.
— Am ascultat destul. Lasă-mă pe mine, Dănuț? — îl acoperi doamna Deleanu.
— Sigur! Toți pe mine!
— Olguța!
— Eu am dreptate.
— Foarte bine… Ai să te duci la tine în odae — unde ai să stai toată ziua — și ai să scrii de o sută de ori „Eu am dreptate” și de două sute de ori „Eu n’am dreptate”. Mâne dimineață să vii să-mi spui față de Dănuț cine are dreptate, — dacă vrei să-ți mai dau voe să te joci și să capeți bomboane.
— Să stau până mâne dimineață in odae!… Eu!? — sui glasul Olguței treptele eșafodului, împlântând pe ultima, roșul răzvrătirii.
— Da. Tu… și imediat.
— Dacă-i așa, eu mă mut.
— Te muți?!
— Mă mut.
— Și unde, mă rog?
— La Moș Gheorghe. El nu mă persecută fiindcă am dreptate și fiindcă nu-s băiat.
Domnul Deleanu aprinse țigara. Olguța pierduse procesul cu brio.
— Olguța, trebue s'o asculți pe mama…
