— Ba te poftesc sa stai… și să stai cuviincios.
— Alice, interveni domnul Deleanu, las’o și pe ea să se apere!
— N’are nevoe! Are destui avocați!
— …Dar trebue să aibă și un judecător! — stărui cu înțeles știut domnul Deleanu, asupra acestui substantiv abstract, cum îi spunea el uneori.
— Poftim, judec’o!
— NU! — se apără el… Știi, eu…
— Știu. Țț… Spune ce ai de spus? — reîncepu doamna Deleanu, adresându-se Olguței.
— Eu tac.
— Olguța, nu mă scoate din sărite!
— Eu tac.
— …Dănuț, spune tu ce ți-a făcut?
— Eu am ertat-o! — îngână posomorât și răgușit Dănuț.
— Asta nu, sări Olguța. Ertare nu primesc. Eu am dreptate. El m’a lovit întâiu. Așa-i, Monica?
— Asta-i adevărat. Am văzut și eu… la gară.
— Vedeți? — triumfă Olguța.
— Minți! — se revoltă Dănuț.
— Ba tu minți.
— Nu-i adevărat.
— Ba da.
— Tu m’ai insultat.
— Si tu m’ai lovit! — zvâcni Olguța, gata să-și ia revanșa.
— De ce m’ai făcut „Buftea?
