— O aștept… știe ea ce-o așteaptă! — vorbi uscat doamna Deleanu.
— Pfuu!
Doamna Deleanu dojeni din ochi pe părintele vinovatei și încrucișându-și brațele ridică umerii cu revoltă coborându-i cu desnădejde. Domnul Deleanu erà avocat într’atăta, încât nici pe copii nu-i putea judecà, — mai ales pe Olguța.
Tribunalul vindictei părintești își inaugura ședințele în pridvor, la adăpostul plin de cântece, de umbră și de soare al viței.
Cu inima grea ca o lacată de biserică pustie, Dănuț ședea în picioare îndărătul fotoliului de pai împletit, în care fierbea judecătorește mânia mamei lui.
Domnul Deleanu, răsturnat în fotoliu, picior peste picior, privea în sus, gândindu-se cu nerăbdare și curiozitate la pledoaria Olguței. Țigareta de chilimbar cu țigara neîncepută, pândeà de pe masă clipa când orgolios de Olguța, o va chemà la el să-i întregească mulțumirea fără chip și fără glas. Olguța urcă singură treptele pridvorului. Descoperindu-l pe Dănuț îndărătul baricadei, se încruntă scuturându-și pletele.
— Am venit.
— Văd.
— Știu de ce m’ați chemat. Eu am dreptate.
— Crezi?!
— Sunt sigură.
— Atunci să taci din gură.
— Dacă-i așà, eu mă duc.
