Doamna Deleanu îl luă de după gât înspre casă… Pe măsură ce se’ndepărtà de locul zmeului, Dănuț își ducea tot mai des mânile la ochi. Se împiedecă de scară, orb și zguduit de suspine, ca de pragul unei temnițe.
— Dudue Olguță! Dudue Olguță! — dădu alarma în livadă un glas ascuțit.
— Aha! — se pregăti Olguța… Aici-s! înfruntà ea începutul începutului.
— Dudue Olguță, începu Anica gâfâind de alergătură, cu mânile pe sâni, vă poftește conita în casă.
— Spune că vin.
— Nu se poate, dudue! — dădu ea cu spaimă din cap. A poruncit conița să veniți îndată… că de nu — Anica plecă rușinată ochii în pământ — să vă aduc pe sus!
— Se poftești!… Du-te și spune că vin! — comandă Olguța.
— Iaca mă duc!… Da’ să veniți, dudue Olguța! se milogi Anica.
Olguța așteptă până ce pierdu din ochi tulpanul roș al Anicăi.
— Acuma haidem!
Olguța pășeà ca un erou, înainte; Monica după ea, ca o mucenică. *** — A spus duduia că vine îndată, — își îndeplini Anica însărcinarea cu glas scăzut și ochi cât mai de căprioară.
