dupăce trecură fetițele. Abia atunci își dădù seama că lipsea cevà... ceva: a! nu s’auzeà zbârnâitoarea zmeului. Cu inima în hopuri se repezi înspre stejar.
Subt cerul fără Dumnezeu și fără zmeu, Dănuț ceti biletul înfipt în sfoara care atârnà tăiată de stejar.
„Asta pentru palmele dela gară, Buftea!
- Olguța Deleanu”
Sufletul lui Dănuț căzù, tăiat cași sfoara zmeului.
Se așeză ostenit de durere la rădăcinile stejarului... De data aceasta, turbinca lui Ivan erà plină de lacrimi.
— Mai lasă zmeul, Dănuț!… Hai și mănâncă ceva, îi strigă din capul scărilor doamna Deleanu.
— …
— Dănuț, n’auzi!
— …
Doamna Deleanu coborî scările…
— Te-ai lovit, Dănuț? Dece stai așà?
— …
— A! Asta erà foarfecele Olguței!
Pe doamna Deleanu anumite lacrimi o întristau adânc. Lacrimele de acum ale lui Dănuț erau dintr’acelea… Răutatea Olguței o revoltă.
— Hai cu mama, Dănut… N’ai tu încredere în mama?
Dănuț așteptà un Miracol.
