„Știe”! gândi Olguța văzându-l pe Dănuț așezat pe scări. Mușcă o îmbucătură bună din tartina cu unt, rugă pe Monica să-i ție restul, și cu mânile slobode, coborî treptele. Monica o urmă cu tartinele in mână, nemai îndrăznind să muște din a ei. Trecură pe lângă Dănuț, atingându-l cu umbrele lor. Dănuț întoarse capul într’altă parte.
„Laș"! murmură Olguța pentru sine, cuvântul de curând învățat într’o poezie patriotică și tălmăcit de tatăl ei.
— Ce ’nseamnă asta „laș”, papa?
— Cum să-ți spun eu ție!!… Uite: Dacă cineva îți dă o palmă și tu nu-i răspunzi, ești laș!
— Vasăzică eu eram lașă, papa?
— Dece?
— …Bine papa, când îmi trăgea mama cu papucul unde știi tu? — îi replicase Olguța priviridu-l pe subt sprincene.
— Asta-i altceva! — începuse să râdă domnul Deleanu.
— …Și dacă ași fi dat și eu? — îndrăznise Olguța cu oarecare codeală și fără convingere.
— Ai fi fost obraznică, și s’ar fi supărat și papa!
— N’am înțeles. Mai spune-odată, papa.
Și însfărșit se lămurise Olguța, că un copil nu poate să fie laș decât între copii, dar că acolo nu trebue să fie.
— Haidem Monica; n’avem ce căută aici.
Un început de neliniște îl cuprinse pe Dănuț,
