— Bine, da’ ce are să se ’ntâmple?
— Ceva! — se încruntă enigmatic Olguța.
— Și ce pot să fac eu?
— Ba poți!
— Eu??
— Sigur! — apăsă Olguța, privind-o în ochi.
— Ce pot eu?
— Tu trebue să ții cu mine.
— De ce?
— Fiindcă tu ești prietena mea.
— Sigur…
— Atunci mi-ai făgăduit?
— Da, Olguța, oftă Monica.
Dănuț străbătu casa în goană. Ii erau mânile flămânde: decând așteptau ele sfoara zmeului! Totuși, dupăce trânti ușa antretului din fată, gata să fugă… încetini pasul… și se așeză pe treptele pridvorului calde de soare. Zmeul erà acolo, Dănuț erà aici… Inainte de a se jucà Dănuț se bucurà că are să se joace. Și așteptă. Fiecare bucurie avea pentru Dănuț, întocmai cași săptămâna, o Sâmbătă și o Duminică… Duminica, în timpul școlii, erà Vacanța cea Mare a săptămânii. Sâmbăta erà ajunul ei. Dar pe când bucuria Duminicei, erà întotdeauna întristată de apropierea treptată a celei mai urîte zile din săptămână: Luni, zi neagră în calendar după ziua roșie, — bucuria Sâmbetei erà ocrotită de apropierea unei Duminici care-o despărțea de Luni. Dănuț ajunsese să prețuiască mai mult Sâmbăta decât Duminica… De Duminică parcă se temea…
