prinse cu brațul capul lui Dănuț, îl ridică, ajutându-i ca unui convalescent neîntremat să beà apă din pahar.
Dănuț primeà calm, răsplata somnului.
Bluza de mătasă înflori cu roș de mac neastâmpărul văratec al Olguței. Iși închee grabnic centura de lac, despărțitoare la mijloc, între bluză și’ntre rochița écossaise.
— Gata! răsuflă ea, încântată c’a întrecut-o pe Monica.
- Stai, Olguța, nu ți-ai pus ciorapii.
Privindu-se’n oglindă peste umăr, ridicată’n vârfuri, Monica își încheia la spate nasturii rochiței de doliu.
— Monica, nu mi-ai văzut ciorapii? — întrebă Olguța, căutând scoasă din fire, și sub pernă.
— Nu i-ai pus pe scaun?
— I-am pus, da’ nu-s! — se înfurie Olguța trântind perna.
— Poate i-a luat Profira să-i cârpească!
— Am să-i arăt eu ei… Cum?… Nu-i dau voe să umble în lucrurile mele!… Eu nu-s copil!… — bombăni Olguța trântindu-se din nou pe pat.
— Iți dau eu o păreche de ciorapi… Vezi îți vin? — o îndemnă întrebător Monica, așezându-i ciorapii la căpătăiu.
— Nu vreau nimic! Nu primesc!… Eu nu mă mișc din pat până ce nu-mi dă ciorapii mei!… Uite-i, Monica! I-am găsit… Merci.
