Storul cu resort nu țâșni cum avea obiceiu când îl zmunceà Dănuț; se urcă lin, însoțit de mâna doamnei Deleanu pânăla cerul copt de soare, între frunzele mărului domnesc dela geam.
Dănuț își stăpâni un zâmbet de superioritate… Pleoapele lui pe care le privea cu ochii închiși, împodobeau haina de mătasă cenușie a somnului abia isprăvit, cu întortocheate crizanteme portocalii, scuturate din lumină…
Somnul cași boala îl făceau pe Dănuț invulnerabil, și răsfățat de părinți. Deaceia lui Dănuț îi plăceà să fie bolnav și să ție ochii închiși dupăce se deștepta.
Doamna Deleanu se așeză oftând pe marginea patului… Prezența ei parfumă altfel căldura venită din livadă. „…Se uită la mine… Ha-ha!… Cu-cu aici-s”! țipă gândul lui Dănuț, țupăind, ascuns în trupul cald și fericit ca într’un pod în care atârnă lenea strugurilor copți.
Genele lui Dănuț tremurau; începù să clipească…
— Hai scoală, leneșulel… Hai, somnorosule! — îl îmbie doamna Deleanu, culegându-i buclele de pe frunte.
Dănuț se întinse și căscă sincer, deschizând ochii deabinelea…
— Deschide gura mare!… ia repede să nu curgă!
Lingurița plină adusă plutitor de-asupra paharului cu apă care o oglindea, intră dulce în gura căscată, — și eși anevoe dintre buzele închise asupra-i, curată la față… Doamna Deleanu cu-
