— Mata ai insomnii?
— Ce-i asta „insomnii”, mamă? — suspectă Olguța, cuvântul și politeța formulei și zâmbetul însoțitor.
— Asta nu-i pentru tine. Mai bine spune drept de ce n’ai dormit?
— Eu n’am insomnii! El are insomnii! aruncă Olguța noul cuvânt, în ușa lui Dănuț care dormea dus…
Ușa se deschise blând, fără zgomot de clanță… Fiindcă umblau în vârfuri, ghetele scărțâiră, dojenite de un „țț” bine cunoscut lui Dânuț. Doamna Deleanu, făcea „țț” (încrețind nasul și scuturând capul cu o mișcare vioae) când erà enervată din pricini mărunte ori din pricini mai grave și trebuia să se stăpânească… De pildă, fiindcă nu intra ața în urechile acului, sau fiindcă lampa filá demult, înainte de-a fi băgat de samă, sau când un musafir fără creștere mânca brânza cu cuțitul…
— Doarme… Umblă încet!
Profira pășeà desculță cași când ar fi avut cizme: podelele duduiau… Copiii, mai de mult, o porecliseră, „Sfânta lui Sfântul Ilie”.
— Tic-tac; tic-tac; tic-tac… bang vorbi pendula din părete, nesocotind porunca de tăcere.
Bătuse jumătatea lui cinci…
— Să-l scol?… — șovăi doamna Deleanu, cumpănind primejduirea somnului de noapte cu binefacerile somnului de dupămasă.
